preluare Dilema Veche
- despre retrospectiva Imre Bukta de la MODEM, Debrecen -
Mult mai intense la începutul anilor 1990, schimburile artistice dintre România şi Ungaria au intrat după 2000 într-un con de umbră, pe măsură ce ambele ţări s-au aliniat sistemului globalizant al artei contemporane. Din acest punct de vedere nu mai este de bun-gust să prezinţi direcţii artistice sau importante figuri ale artei regionale, ci, evident, doar nume de rezonanţă internaţională, care funcţionează fără nici un efort ca un „brand“. Există însă o componentă oarecum provincială în aceste strădanii de aliniere ale unor instituţii care se doresc în top. De exemplu, prezentarea unei instalaţii cinetice de Anette Messager la Institutul Cultural Francez din Bucureşti, fără ca aceasta să fie pusă în valoare mediatic sau fără ca măcar să funcţioneze, apare ca un act gol, lipsit de un real fundament. În schimb, publicul nu poate vedea mai niciodată cîte ceva despre artişti polonezi, maghiari sau sîrbi, chiar dacă aceste contacte ar fi absolut fireşti. Din această perspectivă, demersul nostru de a prezenta un artist maghiar, omagiat printr-o importantă retrospectivă în Ungaria, poate părea complet neinteresant.
De curînd, oraşul Debrecen, din nordul Ungariei, a candidat pentru a deveni capitală culturală europeană şi, chiar dacă nu a reuşit, s-a dotat cu un impresionant muzeu de artă modernă şi contemporană (MODEM), o construcţie nouă, bine făcută, cu ample spaţii expoziţionale. Această instituţie dinamizează un oraş destul de tradiţionalist, care astfel primeşte o nouă dimensiune europeană. În spaţiile acestui muzeu s-a deschis recent o retrospectivă a unuia dintre cei mai interesanţi artişti maghiari din anii 1980-1990 – Imre Bukta.
Nu este uşor să evaluezi şi să clasezi arta lui, cum nu este uşor să clasezi arta central şi est-europeană. Există prea multe nuanţe – rezultat al prea multor determinări şi reacţii la aceste determinări – ca arta despre care vorbim să încapă într-un singur fişier de bibliotecă sau de computer, într-o singură definiţie. În urma efortului de clasare totuşi, l-am putea defini pe Bukta printr-un termen oarecum desuet astăzi: autenticitate.
El este un artist pentru care viaţa şi arta se întrepătrund armonios, decurgînd una din alta, ca un lucru firesc. Dacă în viaţă, înţelegerea şi simpatia lui s-au îndreptat spre lumea natală a satului, pe care a privit-o însă cu luciditate, în artă a lansat conceptul ironic de agroart sau nature art. Lucrările lui reflectă cu naturaleţe filozofia vieţii oamenilor simpli căutînd adevărul, înţelepciunea cu care aceştia acceptă şi depăşesc momentele tragice din existenţa lor şi suferinţa acestora, acumulată de-a lungul perioadelor istorice, mai ales sub comunism. Ironia fină (din care face parte şi autoironia, bineînţeles), umorul irezistibil, uneori cu nuanţe de grotesc, libertatea în alegere, nesupunerea faţă de canoane fac posibilă asocierea numelui său cu mişcarea neo-dada, dar fără o înrolare absolută. Bukta îşi croieşte propriile canoane, le schimbă cu flexibilitate, dacă este nevoie îşi adaptează discursul după necesităţi interioare, după un simţ artistic sigur, care-l conduce la o maximă expresivitate, pe un drum propriu şi cu mijloace adeseori minimaliste. Sincer cu propriile convingeri, a întors spatele structurilor artistice oficiale şi instituţiilor din perioada comunistă; originalitatea lui n-a putut fi asimilată cu uşurinţă de acestea.
Imre Bukta şi-a făurit o iconografie proprie din care nu lipsesc boabele sau ştiuleţii de porumb, porcul şi în special porcuşorul cu aripi, din tinichea, cizmele de cauciuc, servieta din piele, un fir de floarea-soarelui uscat. Fiecare dintre aceste motive ar putea fi dezvoltate separat, deoarece artistul le acordă, pe rînd, o atenţie specială: de exemplu, porcul deţine un loc de cinste în acest şir de motive, trimiţînd poate cel mai precis la baza economiei domestice ţărăneşti, la principalul mijloc de subzistenţă, alături de cereale. De aceea apare aproape pretutindeni, devenind obiectul unui adevărat cult şi al unor instalaţii ironice şi absurde, precum cea din 1990, din Budapesta – Porc făcînd un duş.
Floarea-soarelui exercită asupra lui o fascinaţie prin ciclul său de evoluţie biologică – viaţă-moarte, fiind în acelaşi timp un remember discret la Van Gogh. Reluată adesea în obiecte şi instalaţii, floarea-soarelui devine o prezenţă melancolică, aproape umană, amintind de obsesia unui artist român, Ştefan Bertalan, care i-a consacrat şi el mai multe acţiuni, file de jurnal şi meditaţii în anii 1970-1990.
La această listă de motive s-ar mai putea adăuga slănina, depusă în straturi, într-un frigider şi presărată din loc în loc cu sănii-miniaturi cioplite în lemn (Omagiu lui J. Beuys, 1995). Joseph Beuys este un nume cu o rezonanţă specială în întreaga Europă de Est, regiune în care artiştii visau să aplice postulatul lui – „When Attitude became Form“ – seduşi de irezistibila lui prezenţă, ca de şaman, pe care o exercita asupra celor din jur, chiar şi asupra publicului neavizat. Săniile în miniatură (bineînţeles o referire tot la Beuys, dar exprimînd în acelaşi timp bucuria copilului în faţa jocului liber pe zăpadă) alcătuiesc elementele esenţiale ale mai multor instalaţii (Drumuri prin bucătărie, 2001), în care efectul produs este de surpriză şi irealitate, de evaziune în spaţiul copilăriei sau al unei lumi arhaice.
Toate aceste elemente diverse sînt reunite într-un ansamblu unitar prin persoana artistului, cu ele participînd la diferite acţiuni, îmbrăcat parodic într-o pufoaică, cu cizme de cauciuc, purtînd o beretă ţărănească pe cap şi creditînd conceptul său de agroart, iniţial o frondă adusă comunismului, dar, de fapt, sistemului în general. Bukta nu se simte ancorat în vreun limbaj sau vreo formă artistică anume, păstrîndu-şi libertatea de a se exprima nestingherit, cînd prin desen conceptual sau prin pictură, prin colaj, fotografie, cînd prin obiect sau instalaţie, performance sau video. În instalaţia Picături în ochi, din 1980, fotografia artistului, purtînd această ţinută şi văzut de sus în jos, este distrusă de picături regulate de materie vîscoasă, roşcată, care se preling distructiv dintr-un dispozitiv aranjat deasupra. În mod ironic, aceste picături sînt recuperate într-o găleată emailată ţărănească, încheind acest ciclu de acţiuni, a căror „logică“ pare urmărită cu consecvenţă.
La sfîrşitul anilor ’70, desenele sale conceptuale şi minimaliste erau realizate din acumulări de linii repetate, care alcătuiau nişte module şi se grupau apoi în structuri; din această serie face parte Uciderea şi jupuirea iepurelui, în care acţiunea umană este potenţată de aceste serii de linii, care o estompează, dar o pun în valoare ca pe un act natural de cruzime cotidiană. Desenele sînt lucrări independente care exprimă o stare, alteori regăsită în unele acţiuni din aceeaşi perioadă, de o sinceritate cuceritoare (Locuinţa de rapiţă, 1974). Mai tîrziu, în expoziţia sa din 1981, care i-a adus consacrarea, el a prezentat, pe lîngă video-acţiuni, mai multe serigrafii sau fotografii transpuse pe pînză şi pictate. Apoi, alături de obiecte şi instalaţii ironice, va realiza colaje de mari dimensiuni combinînd tehnicile, astfel că, alături de pictură în ulei pe pînză, apar un fel de reliefuri din beţe de chibrit sau mici reliefuri metalice, lemn pictat sau plăci de faianţă.
În perioada din urmă, Bukta revine mai des la o pictură ce, din punct de vedere stilistic, oscilează între post-pop-art, noua figuraţie şi art brut. În acelaşi timp, depăşind formele neo-dadaiste şi situaţiile absurde, imaginate anterior, se opreşte mai des asupra societăţii din jurului său – aceeaşi lume a satului, pe care o priveşte însă mai de aproape şi cu mai multă atenţie, în atitudini cotidiene, din unghiuri neconvenţionale. Multe lucrări sînt dedicate vieţii care se scurge lent şi destul de mohorît în cîrciumă sau chiar unor peisaje, văzute însă fără nici o transfigurare, într-o realitate apăsătoare a vieţii banale şi imediate.
Această nouă perioadă, aparent mai deschisă spre exterior, dar în acelaşi timp introspectivă, ar putea fi rezumată exemplar de filmul video Mingea care sare singură, din 2005, care o guvernează exercitînd asupra privitorului o fascinaţie inexplicabilă, nejustificată de o acţiune atît de banală, petrecută într-un cadru cotidian. Această acţiune are totuşi ceva din forţa şi simplitatea miracolelor, unele dintre ele consumate în imediata noastră apropiere şi rămase adesea neobservate. Indiferent în ce mediu artistic ar alege să se exprime, Imre Bukta rămîne în continuare un artist nesupus modelor şi convenţiilor artistice, în căutarea adevărului, pe care-l găseşte de multe ori aproape, chiar în grădina din spatele casei
-thumb-450-0-192%5B1%5D.jpg)